Ce m-a invatat copilul meu

In primul rand, incep cu o intrebare al carei raspuns, il veti gasi, mai spre sfarsitul postarii mele, veti intelege , de ce.

Este cineva pregatit pentru un diagnostic precum autismul?

Pentru a fi pregatit, trebuie sa trecem obligatoriu, prin niste etape..prin care, recunosc, am trecut si noi, ca parinti si nu e deloc usor, credeti-ma. Insa cu cat mai repede ajungem la acceptare, cu atat mai multe sanse de recuperare va avea copilul nostru. E necesar insa sa fie parcursa fiecare etapa pentru ca fiecare, are rolul ei.

Ca orice parinti care si-au dorit din suflet un copil, am fost extraordinar de bucurosi cand am aflat ca vom fi parintii unui baietel, ne faceam planuri marete, mereu glumeam pe tema aspectului sau fizic..´´Oare cum va arata? Va avea ochii mei si parul tau ? ´´Va fi jucator de handbal, la fel ca tatal lui? ´´.

Pana la certitudinea sosirii autismului in vietile noastre au trecut ani de zile in care am cunoscut mai multe stari emotionale, cateodata, in acelasi timp, treceam cu usurinta de la bucurie la tristete, la manie, la incapatanare, la depresie…Am purtat un duel incredibil intre ceea ce asteptam de la baietelul meu si ceea ce era, de fapt, realitatea.Mai mult, am purtat un duel nu numai cu mine insami ci si cu cei din jur, care mai mereu ma judecau pentru ca am ajuns, dupa spusele lor, sa ma obsedez de faptul ca ´´ceva nu este in regula´´.

In minte imi veneau mereu intrebari de genul ´´Unde am gresit? De ce mi se intampla tocmai mie? Oare am baut/mancat ceva in timpul sarcinii? E ceva genetic oare? ´´

Am invatat ca NIMENI nu este vinovat pentru ceea ce i se intampla copilului meu si ca NIMENI nu ne poate garanta ca al doilea sau urmatorii copii vor veni bine.
Am invatat ca e importanta acceptarea. Cu cat ajung mai repede la aceasta ultima etapa, cu atat mai multe sanse de recuperare exista pentru copilul meu.

Ce pot face? La cine sa apelez? Cum pot sa lucrez acasa cu copilul meu?

Acestea au devenit intrebarile inainte inca de a avea un diagnostic clar.E o greseala sa asteptam un diagnostic pentru ca, in multe cazuri, poate dura ani de zile.Atunci cand exista cea mai mica banuiala ca ceva nu e in regula in comportamentul copilului vostru, informati-va. Mergeti si consultati unspecialist.Un diagnostic nu schimba cu nimic situatia, inseamna doar un act prin care poti avea unele beneficii, ulterior, mici, oricum, nu va asteptati la prea multe din partea statului.

O interventie timpurie insa este esentiala. Cu cat copilul este mai mic, cu atat este mai maleabil, putem sa-l invatam totul sub forma de joc.

De acum incepe un nou drum, cu suisuri si coborasuri, cu momente pline de frustrare si neliniste, cu schimbari de stari emotionale de la un moment la altul, cu nopti nedormite si zile care devin prea scurte pentru a pune cap la cap strategii, interventii, materiale adaptate…
Ceea ce e foarte important e sa gandim pozitiv, sa credem in capacitatile copilului nostru, sa-l indrumam, sa-i anticipam, sa-i organizam mediul, sa nu punem pret pe comentariile si privirile uneori uracioase ale celor din jur…

Tot ceea ce conteaza in aceasta lupta e ATITUDINEA noastra vis-a-vis de autism:fii increzator in copilul tau si ofera-i posibilitatea de a-ti demonstra tie si celorlalti ca poate.

Implicarea in terapia copilului e foarte importanta insa trebuie sa nu cadem in cealalta extrema, a obsesiei. Mai intai de toate e un copil. Are nevoie si el de un timp de joaca, la fel ca alti copii de varstalui.Nu il compara insa cu altii, compara-l mereu cu el , cum era acum 2 luni, acum 1 an..Progresele nu apar de la o zi la alta, necesita mult timp si multa rabdare.

Am invatat, ca pentru a-mi putea ajuta copilul, trebuie sa fiu eu bine, psihic, mai ales. Astfel ca am invatat ca e bine sa am si momentele mele de relaxare, de deconectare, si am noroc ca sotul meu ma ajuta in acest sens,oferindu-mi cateva momente pe zi, numai pentru mine.Lamentarea nu ajuta la nimic.

Am invatat ca TOTI, indiferent ca suntem sau nu neurotipici, TOTI SUNTEM DIFERITI si ca fiecare avem punctele noastre forte si punctele noastre slabe.

Am invatat ca Darius e un copil cu nevoi si dorinte proprii, ca nu am de ce sa-l transform in ceva ce ´´mi-ar fi placut sa fie´´…Incerc zi de zi, sa-l inteleg si sa-i ofer instrumentele necesare pentru a deveni, intr-o buna zi, cat mai independent posibil.Pentru ca pana la urma la asta se reduce totul.Si daca cineva azi, ma intreaba ce imi doresc sa fie fiul meu cand va fi mare, stiu ce o sa-i raspund:
´´Imi doresc sa fie fericit.Atat.´´

Ca sa concluzionez postarea…NIMENI nu e pregatit pentru un astfel de diagnostic insa am invatat treptat, ca orice usa are propria cheie si cred ca, in acest caz, Darius e cel care are cheile, noi doar trebuie sa ne deschidem larg, ochii si sufletul.

 

 

Dana Horodețchi